Salutare
Gabriela Ștefănescu sunt, Master coach și consilier în relațiile dintre părinte și copil.
Sper ca articolul meu să te găsească sănătos.
Ai observat că până acum am vorbit despre provocările din punctul de vedere al copilului adolescent și adult în relația cu unul dintre părinți.
Când am avut prima clientă care avea probleme cu unicul copil, mi-am dat seama că acele provocări nu sunt numai din punctul de vedere al copilului, ci și al părintelui.
Am ajutat-o pe clienta mea să vadă evenimentele și din perspectiva copilului. Și și-a adus aminte că, atunci când a intrat și ea la facultate, a făcut tot așa ca și copilul ei.
Până atunci credeam că nu am nicio experiență în acest sens. După care am stat și am reflectat care a fost relația mea cu copiii mei. Și mi-am dat seama că provocările sunt de ambele părți. Dar diferite.
Și să-ți spun de ce sunt diferite. Eu, ca părinte, privesc copilul ca pe o comoară, o vreau doar a mea, de la naștere este în grija mea. De atunci îmi fac griji să aibă ce-i trebuie, să fie sănătos, să învețe. Să învețe să meargă, dupa care, ca părinte, începi să țipi la copil să nu mai alerge.
Să învețe să vorbească, după care țipă adultul la copil să tacă din gură.
Să învețe să cânte, după care îi strigă să înceteze… și tot așa.
Adică învățam copilul să zboare, dar îi tăiem avântul. Îl învățăm să găndească, dar îi impunem limite. Și tot așa.
Off, părinții ăștia…(vorba unei reclame).
Și uite-așa mi-am adus aminte cum primul meu copil a dorit să facă facultatea la aproape 700 km de casă, doar ca să se simtă “scăpat” de sub aripa noastră. Iar cea mai mare provocare a fost alta, dar hai s-o lăsăm pe mâine.
Până atunci ziua de azi să îți aducă gânduri bune, care să ducă la acțiuni excelente.
Te salut și pe mâine.
Gabriela Ștefănescu
Master coach și consilier în relațiile părinte-copii