Salutare și bine te-am regăsit!
Sunt Gabriela Ștefănescu, Master coach și consilier în relațiile dintre părinte și copil.
Sper că este o zi excepțională și pentru tine, așa cum este pentru mine.
Dacă te-a mișcat cumva povestea relației mele cu tatăl meu, sper că îmi vei permite să continui cu împărtășirea unui alt episod din (era sa scriu “Ce vrăji a mai făcut nevasta mea!, un celebru serial difuzat la începutul anilor 80) din “Călătoria în trecut” cu Gabriela Ștefănescu în rolul principal 🙂
Așa cum îți scrisesem in articolul precedent, cea mai fericită perioadă a fost cea petrecută la bunicii de la țară (că cealaltă pereche de bunici erau cu noi, la oraș, la Tulcea, orașul copilăriei și tinereții mele).
Bunicii de la țară aveau destulă curte, că te pierdeai printre copaci sau printre rândurile de vie. Dar și când mergeam la cules, ori la vie ori la fructe, eram cei mai fericiți. Atunci și mâncam și mai puneam și în coșurile de răchită, care cu greu se mai umpleau…
Și animale aveau destule, de la pui la oi sau capre. Sau chiar și câte o văcuță, ocazional, la câtiva ani. Bunicul avea și o seră în care făcea răsaduri pentru “dumate” (tomate) și vinete, răsaduri pe care le ducea la oraș și le vindea. Gutuii aveau toți niște crăcane ca să le țină crengile devenite mult prea grele, de la gutuile gustoase, care erau și ele vândute tot la oraș, la Tulcea.
Dar astea au fost și au rămas amintiri vesele din copilăria mea. Dupa această perioadă au urmat anii adolescenței, ani de care nu am vrut mult timp să îmi amintesc. Noroc cu Programarea Neuro-Lingvistica (NLP) care m-a ajutat să le văd din altă perspectivă și să invăț cum să le fac mai puțin intense. Astfel devenind Practician NLP, am învățat tehnici și exerciții care îți pot schimba perspectiva asupra unor evenimente din trecutul tău, care te ajută să îți vindeci traumele, din copilărie, adolescență sau maturitate.
Acum nu mă mai afectează atât de mult acea bătaie de care vă povesteam în articolul trecut, nu mă mai afectează comportamentul tatălui meu care și-a ras sprâncenele în semn de protest la căsătoria mea, așa că am fugit de acasă cu (acum) soțul meu. A fost bine că nu am ramas în Tulcea pentru că tatăl meu a colindat fiecare stradă, fiecare piață, fiecare loc în care știa că mă duceam, a întrebat toate cunoștințele noastre, neamuri, prieteni (așa puțini câți aveam) de-ai mei… căutându-mă și vrând să mă aducă înapoi, la casa părintească.
Am cerut ajutorul bunicilor, unchilor, mătușilor (suntem o familie destul de numeroasă), ca să ajungem la “împăcăciune” – așa se spunea pe vremuri. Atunci, în ziua fixată, am venit la părinții mei, însoțită de soțul, cumnata, cumnatul, soacra. Acolo deja ne așteptau părinții, bunicii de la oraș, un unchi și vreo două mătuși. Cred, nu-mi amintesc bine, să fi venit și bunica de la țară.
Acolo, după un ritual păstrat din vechime, noi, cei care fugisem și ne căsătorisem fără acordul părinților, am îngenunchiat în fața mamei și a tatălui (îi crescuseră sprâncenele între timp), ne-am cerut iertare pentru gestul nostru, am zis niste texte după cineva mai experimentat, am sărutat icoana aflată între mama și tata, am sărutat mâna mamei și mâna tatălui, după care, am făcut o mică petrecere. Dar, evenimentul a ramas și a constituit pentru mine o “piatră”, un bagaj emoțional. Deh, așa ceva nu se uită prea ușor.
Dar fuga de acasă a avut și alte dedesupturi, pe care nu mai este cazul să le amintesc.
Ce am făcut după acel eveniment? Urmează să îl afli în următorul articol, doar dacă ți-am captat atenția îndeajuns pentru a continua.
Ziua să îți fie plină de soare și bucurii.
Gabriela Ștefănescu
Master coach și consilier în relațiile părinte-copii